de Florin Negreţu

E.Hemingway a  scris un roman celebru : “Pentru cine bat clopotele” care avea in motto aceasta expresie, ca intrebare  şi, după o scurtă argumentare,  răspunsul la ea.

Acolo,  un tânăr îşi cauta sensul  vieţii, chiar până la aspectul ultim, pe meleaguri străine într-o ţara, Spania, răvăşită de razboiul civil şi de  multiple  trădari. În alt secol  şi pe alte coordonate, ce par  mai normale , căutându-mă pe mine ca pescar,  am ajuns la mii de kilometri  departe de ţara mea (?) întoarsă  pe dos şi practic  învinsă în  razboiul pervers al zilelor noastre; cel colonial şi al asasinatului economic. Care a distrus “acasa” şi biotopul, lăsând pescarilor alternativele incintelor populate şi scumpe şi a apelor libere de orice, mai ales de peşte. De pastrav sălbatic, practic nici nu poate fi vorba.

Pentru o scurtă, dar adevarată  şi consistentă  vacanţa, am fost adoptat de partea masculina  a familiei româno -suedeze (adică români emigraţi şi integraţi in Suedia) a lui Marin Roteliuc. De care auzisem şi citisem în articolele lui Petre şi cu care, prin recomandarea lui şi a lui Mihai Sofonea, vorbisem. Tot pentru  o excursie la pastrăvii norvegieni din regiunea Gjefsjo, pe care Marin o bate de vreo două decenii. El şi baietii lui, Daniel şi Sorin, sunt nişte oameni şi jumătate, ceea ce a fost minunat, mai ales în ţară străină, pe munte pustiu, pe lac sub vânt  în barcă  cu motor defect şi la cabană cu autogospodărire. Dar şi nişte pescari de asemenea, ceea ce, pe malul apei, pune anumite probleme de menţinut  în divizia ‘open”. Am  plecat  de acasă, crezând ca scap de concurenţă şi am dat peste bunicul si tăticii ei. Ei folosesc şi echipament adecvat. Nu e sau nu mai e de actualitate ce scria Petre in primul articol despre  Marin, că ar da cu vergi puternice  si lungi  si cu rotative mari. El si  fiii săi dau  cu vergi din 2 bucăţi,  potrivite pentru lanseuri lungi dar şi pentru mers prin pădure, de calitate,  (cu acţiune medie sau de varf, ce păreau chiar blacktorizate, potrivite pentru  smucelile si gura tare ale păstrăvului), cu aţă sau fire aţoase şi rezistente, mulinete medii-uşoare  iar, ca năluci, cu cele care  PRIND. Dacă trebuie rotative, rotative să fie. Şi  cum trebuie să fie şi grele (să ajungă  unde trebuie) şi portante (majoritatea lacurilor nu sunt adânci), uneori sunt ŞI  mari. Oscilante, inclusiv Berti, am vazut mai des  in trusa decât în agrafă, dar singura dată când am putut ţine isonul, eu unul am dat cu Taifun de 8 grame, tabla de 2mm. Vreo doua zile am pierdut mult timp încurcând, tăind, potrivind;  pe nici unul din ei nu l-am vazut, în trei zile,  sa facă  aşa ceva. Echipamentul , cu sau  fără  nume, era fiabil si oamenii îşi puteau vedea de mers şi de pescuit (în ordinea timpului consumat). Cu varga frânta şi năluca montată, se puteau bate 3-4-5 km până  la noul loc de pescuit, aşa fel  încât să  profiţi la maxim de fereastra de timp si de vreme .

La Gjefsjo, in Norvegia,  e o mică fermă. O familie. Mi-am amintit de vremurile ante ’89, de pe Măgureni, Sărulesti,  Milotina  sau Naipu, când, în pacea inserarii, se auzea vreun latrat, vreo voce infundata neştiind de unde vine, sau muget indepărtat tot de acolo; sau de dincolo. Iar  în  dimineaţa ceţoasa vreun cocoş întârziat se dadea cocos dupa răsăritul soarelui. Nicolae (Culiţă) Sicrieru, pictorul, pe care nu ştiu câţi din cei ce  citesc aceste rânduri l-au apucat, imi zicea atunci : <<ascultă “satul romanesc”>>. La Gjefsjo, acum dupa decenii,  seara si dimineaţa am auzit zgomote din acestea,  vreun behait sau vreun cocoşit, la mii de km de casa, într-o ţară dăruită cu totul altfel de Dumnezeu, dar care a ştiut să işi păstreze normalitatea prin generaţii. Nu ca la noi, unde in cursul a 20 de ani, totul s-a  distrus  văzând cu ochii. Ferma aceea de langa ape cu peşte lasa amprenta în eter cât lasă  un sat românesc de langa foste ape cu peşte. Care ape atrag pescari, adică oameni în cautatea armoniei şi a rezonanţei cu natura, acolo unde le pot gasi. Le-am scris şi gazdezlor în cartea de oaspeti ce scriu si aici; nu  era ‘in the middle of nowhere” era “in the middle of somewhere”.

Cu Marin si cu baieţii lui cei mari, unul la stat si amândoi  la sfat, am bătut o mică parte apele deja cunoscute de antemergatorii mei români, scritori si cititori ai acestui site. Lacul principal, Gjefsjo (dezamăgitor), lacurile alpine şi pâraiele dintre ele. In fine, eu, în plus, am bătut şi o bucătică de mlaştină, dar Marin mi-a explicat că, dacă l-aş fi ascultat, rămâneam mai curat, mai uscat. In lacul principal, după cum spuneam, am avut , cu totii, rezultate mult sub aşteptări; nici un păstrăv fântânel nici un “indigen”, doar ceva lipani.  Am prins mai mult sau mai puţin bine în Lacul Gâstii, Lacul Liniştit , Pârâul Vietii, si cateva “altu’ lac”, nu mă întrebaţi ce cum şi care. Acestea se aflau, şi se mai află, pentru cine le mai cauta, si, mai ales, pentru cine le găseşte,  la distanţe de 3-4 ore de mers între ele, ascunse sau vizibile  între multe culmi domoale,  “belţi”  moarte, mlaştini perfide, unele in pantă (!), nesfârşite pajisti alpine pline de afine, păduri mai rare sau mai –suparator de -dese, stânci mai mici sau mai mari, mai rotunjite sau mai colţuroase, ceva “lăsături” de reni, ursi sau, poate, “alien-i” (nu m-aş mira, n-ar avea cine sa îi deranjeze). Am gasit şi ceva coarne de ren, cu cele mai frumoase Marin a  pus o fotografie pe “un site de socializare”.

Lacurile au fost superbe. Pescuitul nu mi s-a părut usor,  nici densitatea de peşti mare, dar asta  a  fost conform aşteptărilor şi deci OK. Ape  sunt mai mult decât vezi cu ochii. Ai timp, dacă te lasă natura, iţi permite conditia fizică, şi ai superghid, să cauţi lacul pe munte, pestele in lac (dacă nu a pierit peste iarnă), năluca în trusă, stilul în memorie sau în vecini. Şi, dacă rezolvi problema (sau o rezolvă altul pentru tine),  să prinzi şi PĂSTRĂVI. Cu o teribilă variaţie morfologică, funcţie de apele  în care traiesc. Efort sănătos şi facand cam ce ştii, dar învaţând de fiecare dată ceva nou. Fără  presiunea vreunui patron înafara  de cel Suprem, a vreunui paznic, altul decât propria conştiinţă, şi in compania  unor parteneri care sunt tovarăşi, nu concurenţi. Pe lângă păstrăvi (cu o carne foarte densa), şi combinata româna (pită, slană, ceapă, fasole) sau nordică suedeză (pâine nedospita ,cârnat, chiftea, cafea,  ciocolata alba-brrr.., sau , mai degrabă, prrr…) am completat menu-ul la “autoservire “ cu afine, “mure” portocalii (din cele specifice Scandinaviei, ce au vitamine cat o portocala),  hribi de mesteacăn. Atmosfera a fost  armonioasă, de consfătuire şi apoi de decizie. Dimineaţă, prânz şi seară. Pentru care ar trebui sa le MULŢUMESC continuu, dar o fac o data si BINE, ei fiind oameni ai faptelor, nu ai vorbelor.

“Catching a fish it’s a bonus” zicea Rex Hunt, poate de la el, poate citând pe altcineva. Asa  a fost şi la noi, şi  la mine. Şi, cu toţii, am avut parte de un superbonus la sosirea la Gjefsjo, când Christian ne-a dus cu barca în noapte, peste lacul mare. Am văzut Aurora Boreală. Da, iniţial am crezut ca îmi fac reclamă turistică  la un nor mai special, dar după cum atârna perdea şi cum a dispărut, norii rămânând, am fost convins. Deşi ar fi trebuit să fiu convins de la început, pentru că oamenii Nordului nu vorbesc în plus sau pe lângă.

Aşa că,  drag pescar ce (re)vii in “zonă”,  nu intreba pentru cine cântă vântul în “Norwegian wood” şi pe platourile Alpilor Scandinavi,  sau bate “Taifunul” în lac. Pentru cine cresc  afinele în pajişti, hribii in pădure, sau se uită renii precauţi  la intruşi. Pentru TINE o fac. E reconfortant  să ajungi acolo, măcar cu sufletul, dacă nu si cu pasul. Vreme buna, fir întins, inimă şi lumina bune!

Asa cum mi-am propus inca din ultima zi a concediului de anul trecut, in a doua jumatate a lunii iunie m-am prezentat pentru cateva zile la intalnirea – care tinde sa devina obisnuinta – cu pastravii norvegieni.

Echipa Norvegia 2011 a fost formata din Misu, Alex, Bogdan, subsemnatul, prietenii nostri stabiliti in Suedia Stefan si Marin, precum si unul dintre ginerii acestuia din urma, Andreas.

Am inceput saptamana dedicata pistruiatilor pe partea suedeza, in imediata vecinatate a granitei cu Norvegia – unde pastravii si lipanii ne-au intampinat de la primele lanseuri.

Chiar la primul lanseu, Misu a capturat si recordul echipei venite din Romania, un pastrav indigen de cca 1,3kg.

In cele cinci zile petrecute in Norvegia am pescuit pe mai multe lacuri, rezultatele nelasandu-se asteptate pe niciunul dintre ele.

Am remarcat – pe lacurile unde pescuisem si vara trecuta – talia mai mare cu cca. 200 de grame a pastravilor (in general, fiecare dintre aceste lacuri are o generatie predominanta).

Fantaneii locali (arctic char) au raspuns si ei avansurilor noastre, dar intr-un numar mai mic decat in 2010.

Spre deosebire de anul trecut, cand insectele nu erau inca iesite (excursia s-a desfasurat exact in aceeasi perioada ca in 2010), acum am avut mult de furca cu miliardele de tantari infometati.

Din acest motiv, fantaneii nu mai atacau pe substrat, ci aproape de suprafata, la o adancime de max. 2,5-3 metri.

Astfel, desi nalucile folosite au fost aceleasi – oscilante mici si grele – in special modelele austria si taifun – stilul de pescuit a fost unul mult mai dinamic, cu recuperari rapide, accelerari si jerk-uiri ale oscilantelor urmate de scurte pauze in care de cele mai multe ori surveneau atacurile.

La fel ca si in 2010, am avut in permanenta senzatia ca poti sa prinzi exact atatia pastravi cati iti doresti. Marin a avut si doua capturi remarcabile, un pastrav de cca 1,5kg, precum si unul mai mare, de 2,5 – 3 kg (care din pacate lipseste din colectia de fotografii, fiind capturat chiar in ziua in care noi plecam catre casa).

Cu biletele de avion Bucuresti – Stockholm si retur cumparate din luna martie, cu masina inchiriata si cu costuri mai mult decat rezonabile pentru cazare, barci si permisele de pescuit, o astfel de vacanta nu depaseste din punct de vedere financiar una similara petrecuta in Delta Dunarii. Este si acesta un motiv pentru care ma voi intoarce la pistruiatii norvegieni ori de cate ori voi avea ocazia.

Dupa ce in vara lui 2009 am petrecut o parte din concediu in compania pistruiatilor de pe raul Vefsna, mi-am alocat si anul acesta cateva zile pentru intalnirea pastravilor norvegieni. De data aceasta am ales perioada noptilor albe, pentru a putea petrece mai mult timp pe apa; iar locatia aleasa cu ajutorul a doi romani stabiliti in Suedia – Stefan si Marin – a fost regiunea Gjefsjoen, aflata pe granita dintre cele doua tari scandinave. Munti, lacuri si rauri cat vezi cu ochii; pastravi si reni, cocosi de munte, vulpi, elani si castori intr-o salbaticie tulburata doar de cateva grupuri de pescari in fiecare an.

Am pescuit aproape exclusiv la oscilante, in special la Taifun, Austria si Clyo. Rotativele dadeau si ele rezultate foarte bune, am incercat Axat-ele si am prins cativa pastravi in mai putin de o ora, dar preferatele mele au ramas si dupa acest concediu oscilantele, desi Marin, prietenul si ghidul nostru, a incercat in numeroase randuri sa ma convinga ca rotativele sunt mai eficiente.

Sute de pastravi indigeni de o varietate coloristica impresionanta si de Röding-i (Arctic Char – rude foarte apropiate cu fantaneii de la noi – pentru cei care isi mai aduc aminte de ei) ne-au fost parteneri de pescuit pe durata celor sase zile petrecute in Norvegia.

Am pescuit in conditii din cele mai diverse, infruntand furtuni cu lapovita si temperaturi de peste 25 de grade in aceeasi zi.

Am imbinat drumetiile si pescuit la pastrav, incercand lacuri din ce in ce mai indepartete de tabara. In penultima zi a excursiei am stabilit si un record negativ din punct de vedere al pescuitului, mergand pe munte timp de noua ore, pentru a pescui numai doua. Fiind totusi un iubitor si un fost practicant al drumetiilor alpine si un etern admirator al zonelor salbatice, cu siguranta ma voi intoarce intr-o zi la pastravii de Gjefsjoen.

Un articol mai amplu despre pastravii norvegieni voi incerca sa scriu pentru numarul din august al revistei Superpescar.

AUGUST 2009. Aflati in Norvegia pentru Cupa Mondiala de pescuit la pastrav de mare si incercand sa profitam la maxim de pauzele dintre mansele concursului (doua din cele trei manse au avut loc noaptea), am plecat intr-o scurta plimbare in cautarea celui mai mare magazin de scule de pescuit din oraselul in care locuiam (Mosjoen), avand in masini si cate o lanseta echipata. Dupa aproape doua ore de shopping, de fapt mai mult de privit prin rafturi, pentru ca preturile norvegiene sunt la fel de prohibitive la scule de pescuit ca si la oricare alte produse, ne-am repliat in masini pentru o plimbare spre fiorduri cu speranta declarata de a face macar cateva lanseuri in apa sarata.

Locul ales pentru pescuit l-am reperat usor, fiind singurul loc in care am vazut ceva activitate la suprafata… iar asteptarile nu ne-au fost inselate. Primele lanseuri au insemnat si primele capturi.

Am pescuit exclusiv cu oscilante mici si grele (eu am optat pentru taifun), iar atacurile erau furibunde la inceput… practic nu aveam lanseu fara macar un atac. Am prins doua specii de pesti, pe care am incercat mai tarziu, cu ajutorul fotografiilor, sa-i identific in enciclopediile de pe internet.

Primii pesti au fost prinsi la suprafata, pe recuperare continua si rapida si i-am identificat ca fiind o specie de TON (Thunnus thynnus). Erau pestii care-si tradasera prezenta prin atacurile vizibile din pelicula, observate de noi din mersul masinii. Numai ca dupa cateva minute de drilluri si cateva zeci de cadre, bancul de toni a disparut, iar atacurile au incetat brusc.

Am incercat atunci sa las oscilanta mai jos, si am asteptat… si am asteptat… si intr-un final aceasta a atins substratul. Apa era extrem de adanca in locul in care pescuiam eu – am apreciat-o undeva intre 20 si 25 de metri. Surpriza insa a fost pe masura… dupa numai cateva jiguiri ale “taifunului”, un atac extrem de puternic si un drill cum nu am mai avut cu nicio specie de rapitor la aceeasi dimensiune.

Mi-a fost destul de greu sa urnesc pestele de pe fund, desi greutatea lui depasea doar cu putin un kilogram. Profitand si de lanseta mea de fibra de sticla, pestele s-a lasat cu greu scos pentru poze. Am reusit sa reperez si acest peste pe internet… este vorba de o specie de COD (Gadus Morhua).

Este o specie care atinge dimensiuni impresionante. Rasfoind ulterior o revista de pescuit norvegiana (cumparata dintr-o benzinarie cam cu pretul abonamentului pe un an la orice revista romaneasca de profil) am remarcat ca pescuitul la aceasta specie este unul din stilurile preferate de localnici, iar exemplarele de 10-15 kilograme sunt ceva obisnuit. Stilul lor de pescuit nu este insa unul de invidiat… mai multi pescari echipati cu tot ce trebuie se urca intr-o barca, iar ghidul cauta bancul de pesti. Ancoreaza vasul, bate clopotul si toti pescarii “sportivi” lasa nalucile sa se scufunde pe verticala. Urmeaza drilluri pe care mi-e greu sa mi le imaginez… am vazut cum este sa scoti un peste mic de la adancime de 20 de metri, pot doar sa banuiesc ce inseamna sa tragi de un peste de 15kg de la adancime de doua-trei ori mai mare.

Per total, a fost o ora placuta, in care am reusit sa aduc la mal patru pesti mai rasariti (cate doi din fiecare specie mentionata). Cu siguranta ma voi intoarce intr-o zi in Norvegia la pescuit de pastrav de mare. Si, la fel ca si acum, voi aloca macar cateva minute pescuitului in fiorduri la specii de pesti care nu imi sunt accesibile in Romania.