Asa cum mi-am propus inca din ultima zi a concediului de anul trecut, in a doua jumatate a lunii iunie m-am prezentat pentru cateva zile la intalnirea – care tinde sa devina obisnuinta – cu pastravii norvegieni.

Echipa Norvegia 2011 a fost formata din Misu, Alex, Bogdan, subsemnatul, prietenii nostri stabiliti in Suedia Stefan si Marin, precum si unul dintre ginerii acestuia din urma, Andreas.

Am inceput saptamana dedicata pistruiatilor pe partea suedeza, in imediata vecinatate a granitei cu Norvegia – unde pastravii si lipanii ne-au intampinat de la primele lanseuri.

Chiar la primul lanseu, Misu a capturat si recordul echipei venite din Romania, un pastrav indigen de cca 1,3kg.

In cele cinci zile petrecute in Norvegia am pescuit pe mai multe lacuri, rezultatele nelasandu-se asteptate pe niciunul dintre ele.

Am remarcat – pe lacurile unde pescuisem si vara trecuta – talia mai mare cu cca. 200 de grame a pastravilor (in general, fiecare dintre aceste lacuri are o generatie predominanta).

Fantaneii locali (arctic char) au raspuns si ei avansurilor noastre, dar intr-un numar mai mic decat in 2010.

Spre deosebire de anul trecut, cand insectele nu erau inca iesite (excursia s-a desfasurat exact in aceeasi perioada ca in 2010), acum am avut mult de furca cu miliardele de tantari infometati.

Din acest motiv, fantaneii nu mai atacau pe substrat, ci aproape de suprafata, la o adancime de max. 2,5-3 metri.

Astfel, desi nalucile folosite au fost aceleasi – oscilante mici si grele – in special modelele austria si taifun – stilul de pescuit a fost unul mult mai dinamic, cu recuperari rapide, accelerari si jerk-uiri ale oscilantelor urmate de scurte pauze in care de cele mai multe ori surveneau atacurile.

La fel ca si in 2010, am avut in permanenta senzatia ca poti sa prinzi exact atatia pastravi cati iti doresti. Marin a avut si doua capturi remarcabile, un pastrav de cca 1,5kg, precum si unul mai mare, de 2,5 – 3 kg (care din pacate lipseste din colectia de fotografii, fiind capturat chiar in ziua in care noi plecam catre casa).

Cu biletele de avion Bucuresti – Stockholm si retur cumparate din luna martie, cu masina inchiriata si cu costuri mai mult decat rezonabile pentru cazare, barci si permisele de pescuit, o astfel de vacanta nu depaseste din punct de vedere financiar una similara petrecuta in Delta Dunarii. Este si acesta un motiv pentru care ma voi intoarce la pistruiatii norvegieni ori de cate ori voi avea ocazia.

Profitand de pauza competitionala, ne-am facut timp pentru cateva ore de pescuit la avat, un peste pe care l-am neglijat constant in ultimii ani, in ciuda faptului ca este unul dintre cei mai aprigi luptatori dintre rapitorii autohtoni, fiind un partener ideal pentru o partida de spinning. Desi perioada considerata cea mai optima pentru pescuitul avatului (septembrie-inceput de octombrie) era deja istorie, ne-am petrecut doua jumatati de zi pe malurile Dunarii, in cautarea “lupului pestilor”.

In ciuda numerosilor dusmani mai mult sau mai putin naturali, Dunarea se incapataneaza sa tina peste. Am regasit marele fluviu dupa cativa ani parca mai sarac in capturi capitale, dar inca plin de activitate.

Ceea ce m-a frapat cel mai tare a fost dificultatea cu care pescarul roman poate accesa anumite zone de pe malul fluviului. Santuri uriase facute cu ajutorul tractoarelor… gurile rele spun ca sunt facute special pentru a face imposibil accesul masinilor in zone din care “baietii destepti” ai Dunarii cara lemne din padurile pe care le “raresc” in mod constant. In ciuda faptului ca am beneficiat de o masina extrem de puternica, au fost momente in care numai troliul a mai putut sa ne scoata din incurcatura. Pentru cei dornici de astfel de aventuri este imposibil sa reuseasca fara o masina 4×4 echipata si tunata corespunzator – asa cum este masina prietenului nostru Adi Neacsu – AUTO MC LAUD, un Nissan Navara preparat special pentru astfel de escapade.

Cel mai mare avat din cele doua mini-partide de pescuit l-a prins Eugen la un HELIC de 14 grame. Capturile cele mai numeroase – dar de dimensiuni mai modeste-  le-am avut la oscilante TAIFUN si AUSTRIA argintate.

Dunarea este capricioasa, iar o cunoastere in amanunt a locurilor – esentiala pentru reusita unei partide de pescuit – cere timp mult. Ne-am propus sa incercam sa redescoperim Dunarea si sa acordam mai multa atentie in viitor acestei ape, care in conditii normale ar trebui sa reprezinte alegerea numarul unu pentru orice pescar din Romania.

Dupa ce in vara lui 2009 am petrecut o parte din concediu in compania pistruiatilor de pe raul Vefsna, mi-am alocat si anul acesta cateva zile pentru intalnirea pastravilor norvegieni. De data aceasta am ales perioada noptilor albe, pentru a putea petrece mai mult timp pe apa; iar locatia aleasa cu ajutorul a doi romani stabiliti in Suedia – Stefan si Marin – a fost regiunea Gjefsjoen, aflata pe granita dintre cele doua tari scandinave. Munti, lacuri si rauri cat vezi cu ochii; pastravi si reni, cocosi de munte, vulpi, elani si castori intr-o salbaticie tulburata doar de cateva grupuri de pescari in fiecare an.

Am pescuit aproape exclusiv la oscilante, in special la Taifun, Austria si Clyo. Rotativele dadeau si ele rezultate foarte bune, am incercat Axat-ele si am prins cativa pastravi in mai putin de o ora, dar preferatele mele au ramas si dupa acest concediu oscilantele, desi Marin, prietenul si ghidul nostru, a incercat in numeroase randuri sa ma convinga ca rotativele sunt mai eficiente.

Sute de pastravi indigeni de o varietate coloristica impresionanta si de Röding-i (Arctic Char – rude foarte apropiate cu fantaneii de la noi – pentru cei care isi mai aduc aminte de ei) ne-au fost parteneri de pescuit pe durata celor sase zile petrecute in Norvegia.

Am pescuit in conditii din cele mai diverse, infruntand furtuni cu lapovita si temperaturi de peste 25 de grade in aceeasi zi.

Am imbinat drumetiile si pescuit la pastrav, incercand lacuri din ce in ce mai indepartete de tabara. In penultima zi a excursiei am stabilit si un record negativ din punct de vedere al pescuitului, mergand pe munte timp de noua ore, pentru a pescui numai doua. Fiind totusi un iubitor si un fost practicant al drumetiilor alpine si un etern admirator al zonelor salbatice, cu siguranta ma voi intoarce intr-o zi la pastravii de Gjefsjoen.

Un articol mai amplu despre pastravii norvegieni voi incerca sa scriu pentru numarul din august al revistei Superpescar.

“Lacul pastravilor”. Asa a fost botezat de catre suedezii care au inceput sa populeze Laponia in urma cu cca. 300 de ani, iar denumirea nu este deloc intamplatoare. Omul care pazeste astazi lacul – spre rusinea mea nu i-am retinut numele – incearca sa-l pastreze neatins de catre pescari sau alte specii de pesti.

Aflandu-ne pentru o saptamana in Suedia, cu ocazia Cupei Mondiale de pescuit la stiuca de la Olsträsket, am avut sansa unica – impreuna cu Malin, si acompaniati de Florin, reprezentantul PVTV – de a fi a doua echipa de pescari care urma sa pescuiasca in apele acestui lac in 2009.

Pastravii care traiesc in acest mini-paradis acvatic sunt exclusiv pastravi salbatici, lacul nefiind vreodata populat. Alaturi de pastravii indigeni (Salmo trutta fario), singura specie prezenta in lac este “Arctic char” (Salvelinul alpinus), ruda apropiata cu pastravul fantanel de la noi, dar Bjorn, ghidul nostru, ne-a avertizat de la intrarea pe apa ca sansele de a captura unul sunt extrem de reduse in perioada de vara.  Cu siguranta suedezii iubesc natura mai mult decat romanii, dar chiar si in aceste conditii, ghidul nostru ne-a rugat sa un divulgam numele lacului sau pozitia lui. Nici nu o sa ne fie greu sa ne tinem de promisiune, pentru ca nu ne-a interesat sa retinem numele oficial al lacului ; pentru noi va ramane « lacul pastravilor ».

Inainte de a ne urca in barca, am primit si acceptul de a pastra cativa pistruiati pentru consum dar am refuzat, spunandu-i ca nu ne place sa omoram pastravi. Consider ca in conditiile date, ar fi fost o adevarata crima. Nu va ascund faptul ca ghidul nostru a fost puternic si placut impresionat de refuzul nostru categoric.

Am pescuit dintr-o barca mica, extrem de instabila, in care orice miscare mai brusca aducea cu ea un potential risc de rasturnare. Evident, n-am avut prea multa rabdare, cum am pus barca pe apa am lansat oscilanta intre plantele de la mal… si am vazut un “V”, caracteristic atacurilor de stiuca in vegetatie. Atac puternic, intepatura scurta, o lumanare… si l-am pierdut. Lansez din nou, in alta directie… las oscilanta sa se scufunde un metru, o joc  de doua ori din varful lansetei si din nou un atac puternic… de data aceasta primul pastrav poposeste in barca pentru cateva poze. Dupa numai doua lanseuri inteleg ca pescuim intr-un alt fel de lac… si ma intreb cum ar fi aratat apele daca omul nu ar fi descoperit pescuitul.  Raspunsul nu o sa-l aflu niciodata, insa cred cu tarie, mai mult decat oricand, in gestionarea responsabila a resursei acvatice. Probabil ca pescarii sportivi nu sunt determinanti, la nivel macro,  din punct de vedere al numarului de pesti sacrificati, dar cu siguranta ei trebuie sa dea tonul unui alt tip de comportament fata de partenerii nostrii de la capatul firelor. Pescuind pe un lac aproape “virgin” intelegi acest lucru mai bine decat oriunde.

Partida de pescuit a durat foarte putin, cred ca aproximativ o ora – o ora si un sfert. Am avut atacuri la mai mult de 50% din lanseuri. Cam jumatate din ele le-am concretizat. Pastravii erau extrem de sanatosi si vigurosi, dar dimensiunile lor nu erau impresionante, undeva intre 25 si 35 de centimetri. Am pescuit exclusiv cu oscilante mici si grele – Taifun si Austria, de alama, de cupru si argintate. Nu am remarcat vreo preferinta a pestilor pentru un model sau o culoare anume, desi ghidul nostru de recomandase naluci mai inchise la culoare (cupru si alama). Malin a incercat cateva minute la voblere, dar din cauza lanseurilor prea scurte, nu a reusit sa prinda nici un peste, revenind la oscilante, care ii permiteau lanseuri mai lungi, absolut necesare, mai ales la pastrav, si in special pe un lac unde se pescuieste atat de rar. Tehnica era asemenatoare cu pescuitul pastravului in lacurile noastre montane, dar adaptata unei ape adanci de numai 2-3 metri. Am pescuit in special in zona malurilor, unde vegetatia acvatica era foarte deasa. Din acest punct de vedere, pescuitul a semanat mai mult a pescuit de stiuca. Lanseu lung, oscilanta se scufunda 1-1,5 metri, dupa care o recuperam intre ape cu jocuri scurte si rapide din varful lansetei, iar atacurile erau foarte puternice. Semnalul sonor al ghidului nostru ne-a gasit pe amandoi in drill cu cate un pastrav… si parerea de rau ca se termina ne-a invadat instantaneu… probabil ca nu vom mai avea sansa sa pescuim vreodata pe un astfel de lac… nici un imi dau seama cate mai exista in lume in locuri cat de cat accesibile- probabil nu prea multe.

Pe mal, ghidul nostru ne-a asteptat cu un castron de fructe de padure si cu un ceai cald. Pe langa afine, zmeura si merisoare, am mai gustat si o specie inexistenta in Romania, ceva asemanator ca forma cu zmeura si cu murele, dar de culoare portocalie; insa gustul nu m-a impresionat in mod deosebit.

Am mai stat la povesti inca vreo doua ore, timp in care Bjorn ne-a povestit istoria lacului in care tocmai pescuisem, iar la final ne-a facut o poza pentru albumul paznicului lacului. Toti pescarii care pescuiesc in acest lac ajung personaje in aceasta « carte de onoare ».

Faptul ca ghidul nostru s-a aratat oarecum mirat de numarul mare de capturi ma face sa cred ca am avut si noroc de o zi de exceptie, dar, cu siguranta, am pescuit intr-un loc unic. Mi-ar face placere sa revin candva acolo, nu neaparat pentru a pescui, deranjand astfel pastravii, ci doar pentru a vedea cum au mai evoluat si ce mai fac locuitorii din “Lacul Pastravilor”.