AUGUST 2009. Aflati in Norvegia pentru Cupa Mondiala de pescuit la pastrav de mare si incercand sa profitam la maxim de pauzele dintre mansele concursului (doua din cele trei manse au avut loc noaptea), am plecat intr-o scurta plimbare in cautarea celui mai mare magazin de scule de pescuit din oraselul in care locuiam (Mosjoen), avand in masini si cate o lanseta echipata. Dupa aproape doua ore de shopping, de fapt mai mult de privit prin rafturi, pentru ca preturile norvegiene sunt la fel de prohibitive la scule de pescuit ca si la oricare alte produse, ne-am repliat in masini pentru o plimbare spre fiorduri cu speranta declarata de a face macar cateva lanseuri in apa sarata.

Locul ales pentru pescuit l-am reperat usor, fiind singurul loc in care am vazut ceva activitate la suprafata… iar asteptarile nu ne-au fost inselate. Primele lanseuri au insemnat si primele capturi.

Am pescuit exclusiv cu oscilante mici si grele (eu am optat pentru taifun), iar atacurile erau furibunde la inceput… practic nu aveam lanseu fara macar un atac. Am prins doua specii de pesti, pe care am incercat mai tarziu, cu ajutorul fotografiilor, sa-i identific in enciclopediile de pe internet.

Primii pesti au fost prinsi la suprafata, pe recuperare continua si rapida si i-am identificat ca fiind o specie de TON (Thunnus thynnus). Erau pestii care-si tradasera prezenta prin atacurile vizibile din pelicula, observate de noi din mersul masinii. Numai ca dupa cateva minute de drilluri si cateva zeci de cadre, bancul de toni a disparut, iar atacurile au incetat brusc.

Am incercat atunci sa las oscilanta mai jos, si am asteptat… si am asteptat… si intr-un final aceasta a atins substratul. Apa era extrem de adanca in locul in care pescuiam eu – am apreciat-o undeva intre 20 si 25 de metri. Surpriza insa a fost pe masura… dupa numai cateva jiguiri ale “taifunului”, un atac extrem de puternic si un drill cum nu am mai avut cu nicio specie de rapitor la aceeasi dimensiune.

Mi-a fost destul de greu sa urnesc pestele de pe fund, desi greutatea lui depasea doar cu putin un kilogram. Profitand si de lanseta mea de fibra de sticla, pestele s-a lasat cu greu scos pentru poze. Am reusit sa reperez si acest peste pe internet… este vorba de o specie de COD (Gadus Morhua).

Este o specie care atinge dimensiuni impresionante. Rasfoind ulterior o revista de pescuit norvegiana (cumparata dintr-o benzinarie cam cu pretul abonamentului pe un an la orice revista romaneasca de profil) am remarcat ca pescuitul la aceasta specie este unul din stilurile preferate de localnici, iar exemplarele de 10-15 kilograme sunt ceva obisnuit. Stilul lor de pescuit nu este insa unul de invidiat… mai multi pescari echipati cu tot ce trebuie se urca intr-o barca, iar ghidul cauta bancul de pesti. Ancoreaza vasul, bate clopotul si toti pescarii “sportivi” lasa nalucile sa se scufunde pe verticala. Urmeaza drilluri pe care mi-e greu sa mi le imaginez… am vazut cum este sa scoti un peste mic de la adancime de 20 de metri, pot doar sa banuiesc ce inseamna sa tragi de un peste de 15kg de la adancime de doua-trei ori mai mare.

Per total, a fost o ora placuta, in care am reusit sa aduc la mal patru pesti mai rasariti (cate doi din fiecare specie mentionata). Cu siguranta ma voi intoarce intr-o zi in Norvegia la pescuit de pastrav de mare. Si, la fel ca si acum, voi aloca macar cateva minute pescuitului in fiorduri la specii de pesti care nu imi sunt accesibile in Romania.